Lupta impotriva patimilor

"Lupta împotriva patimilor este o mucenicie continuă, dar dulce, pentru păzirea poruncilor, pentru dragostea lui Hristos"
- Gheronda, ce anume cerea Proorocul David atunci când spunea:"cu duh stăpânitor mă întăreşte"
- David cerea de la Dumnezeu să-i dea harisma de a-i conduce pe oameni. Dar şi fiecare om are nevoie de "duh stăpânitor", pentru că trebuie să se conducă pe sine însuşi, ca să nu-l conducă pe el patimile sale.
- Ce sunt patimile?
- Eu văd patimile ca pe nişte puteri ale sufletului. Dumnezeu nu dă slăbiciuni, ci puteri. Însă atunci când nu valorificăm aceste puteri pentru săvârşirea binelui, vine aghiuţă, le exploatează şi ele devin patimi, iar apoi cârtim şi ne răzvrătim împotriva lui Dumnezeu. Pe când, dacă le-am valorifica întorcându-le împotriva răului, ne-ar ajuta în nevoinţa duhovnicească. Acela care nu este mânios şi nu are bărbăţie, nu poate cu uşurinţă să se pună pe sine la punct. Omul mânios, dacă-şi va folosi în viaţa duhovnicescă puterea pe care o are, este ca o maşină care-o ia pe drumul drept şi n-o mai poate ajunge nimeni. Dacă însă n-o valorifică şi nu se supraveghează pe sine, seamană cu o maină care merge cu viteză exagerată deraind la tot pasul.
omul trebuie sa cunoască puterile pe care le are şi să le întoarcă spre bine. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, va ajunge într-o stare duhovnicească bună. Egoismul, de pildă, să-l întoarcă împotriva diavolului şi să nu se dea bătut atunci când acesta vine şi-l ispiteşte. Înclinţia spre vorbărie să o sfinţească cultivând Rugăciunea lui Iisus. Nu este mai bine sa vorbească cu Hristos şi să se sfinţească, decât să flecărească şi să păcătuiască? Adică, omul poate deveni bun sau rău în funcţie de felul în care îşi va folosi puterile sufletului.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti- vol. V- Patimi şi virtuţi, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, pp 17-18

Sunt sub stăpânirea lui Dumnezeu!

(...) Din moment ce binecuvantarea şi harul lui Dumnezeu vin asupra ta- Domnul Se întrupează, într-un fel anume, şi suferă pentru fiecare şi toate acestea se întâmplă ca sa ne mântuiască- de ce tu nu pricepi nimic, nu ai nicio dispoziţie să înţelegi? Rămâi acolo în cele pe care le ştii şi aşa cum le ştii tu! Înlăuntrul tău nu stăpâneşte Hristos, harul lui Dumnezeu, acel lucru ceresc care le luminează pe toate. De aceea vezi realitatea altfel. Te stăpâneşte omul cel vechi, te domină căderea: eşti dus, eşti purtat de aceasta stare şi te tânguieşti, suferi, înduri.

Ar trebui să te pocăieşti şi să spui:" Sunt sub stăpânirea lui Dumnezeu, mă aflu sub pronia Lui. Este cu neputinţă ca Dumnezeu să nu le facă pe toate bune! Dumnezeu nu poate să-Şi piardă cumpătul. Se pare că trebuie sa mă pedepsească, se cade sa fiu constrâns, mi se cuvin toate câte mi se întâmpla!" Dacă spui aşa, pe toate le vei vedea altfel. Arată puţină răbdare, cu sentimentul ca te afli sub pronia lui Dumnezeu, cu gândul ca Acesta este prezent, te vede, te ştie, că El este Dumnezeu iubirii şi că ceea ce face, va face pentru că tu nu înţelegi altfel, nu primeşti învăţătura cea nouă dacă nu suferi mai mult sau mai puţin. Prin urmare, cu cât te vei smeri, cu cât te vei preda mai grabnic, cu cât vei spune mai repede "da", cu atât mai repede va veni nu doar soluţia, nu doar simpla rezolvare a lucrurilor, ci şi acea negrăită dulceaţa cerească.

Un ascet, având odată o durere în trupul lui şi gustându-le pe cele minunate, a simţit ce înseamnă să sufere şi să se folosească omul înlăuntrul durerii. De aceea, când suferinţă a plecat, I-a zis lui Dumnezeu:" Mai dă-mi şi altă durere!" Adică a avut asemenea experienţe binefăcătoare încât durerea nu mai conta. " Mai dă-mi şi altă durere-zicea el- ca să-mi vină o bucurie şi mai mare!"

Te şi necăjeşti gândind şi întrebându-te:"Din ce pricina nu vrem să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi, nu vrem să-L înţelegem, să dorim să-L urmam, să ne conformăm cu cele pe care le face Acesta, cu cele pe care ni le arată? Să intrăm în planul proniei Lui şi să păşim pe drumul pe care ni-l deschide El? În felul acesta, nu doar că suntem necăjiţi şi nefericiţi, dar nici buni creştini nu suntem. În cele din urmă, rămân fără rod toate ostenelile noastre şi orice lucrare pe care o facem- ca şi cea din ceasul acesta, când ne aflăm în slujbă- în timp ce ar putea să ne aducă mult mai mult, să ne folosească mult mai mult.

Vii şi pleci, faci una, faci alta, creştin de fiecare dată, şi abia-abia, cu greu, de vei răpi vreo mângâiere, şi aceea mai mult omenească decât dumnezeiască.

Frate, trebuie să ai curajul să-L laşi pe Dumnezeu să pătrundă cu harul Lui în străfundul sufletului tău ca să fie dărâmat turnul, să fie cucerită fortăreaţa, pentru ca să se împlinească lucrarea lui Dumnezeu, adevărata lucrare a lui Dumnezeu. Să se întâmple nu ceea ce este în închipuirea ta sau lucrul la care tu gândeşti, oricât de curată ar fi mintea ta, ci lucrarea harului lui Dumnezeu care este ceva ceresc, de care nici nu ai idee, ceva care te va face să te simţi ca şi cum ai fi înlăuntrul cerului, ca şi cum cerul ar fi înlăuntrul tău.

Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina suferinţei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, pp.9-11