In penultima zi din saptamana aceasta am hotarat cu cativa colegi din asociatie sa mergem si sa incercam sa stam de vorba cu cersetorii de pe strada, sa schimbe cineva cate o vorba cu ei si sa ii mai intrebe de sanatate, de una, de alta. Am intalnit oameni care au acceptat sa stea de vorba cu noi si altii care pur si simplu si-au luat ziarul de sub fund si au plecat lasandu-ne cu gura cascata...nestiind de ce pleaca, de ce ne lasa cu ochii in soare.
Batranelul de langa biserica Sfantul Spiridon...de trei ani si jumatate in carucior, din cauza tigarii. Sofer la Petrom a facut curse in intreaga Europa. Cea mai tare experienta a trait-o in Irak, in timpul razboiului cu Iran. Familia l-a parasit iar acum stie ca pretuieste doar ziua de azi si daca si cea de maine va fi tot a lui, o va pretui si mai mult. Nu ne venea sa credem cat de lucid este omul acesta iar cand il ascultam cum vorbeste despre moarte am ramas ca si cand am fi fost pusi la zid. Dupa discutia cu el, i-am gasit pe Gina si pe Marin, care se cinsteau in parc, cu bere si primisera chiar si o sticla de suc. M-a pupat Gina de m-a facut numai bale si a inceput sa imi povesteasca despe ceasul ei aurit si despre telefonul fara de care a ramas din nou. Am plecat si de langa ei si am ajuns la tanti Irina, babuta total nevazatoare care sta pe pod peste Dambovita, de dimineata si pana seara, la cersit. O babuta cu un suflet minunat, cu o dragoste imensa pentru tot si pentru toate. Te durea inima daca stateai sa o asculti cum a fost renegata de familie, de frati si de surori si cum este ingrijita de fiica sa, oarba la randul sau. Mai departe, langa magazinul Carrefour de la Unirii l-am intalnit pe nenea Laurentiu, imobilizat intr-un carucior cu rotle si acesta, tatal a doi copii si capul unei familii ce in curand ajunge in strada. Vor ramane fara casa pentru ca...ei stiau ca au cumparat casa de la stat dar se pare ca aceasta casa a avut proprietari care au castigat procesul si si-o vor revendica. O familie amarata va ramane sub cerul liber...Mai departe am gasit.....cireasa de pe tort. O femeie ca la 60 de ani cu care am stat putin de vorba...fusese 40 de ani inginer proiectant la drumuri si poduri, are un fiu de 40 de ani, suferind de diabet insipid...eu nu am auzit de acest tip de diabet dar daca dumneaei zicea ca fiul sau sufera de asta, poate ca exista...Am intrebat-o in ce domeniu a lucrat si daca a lucrat la C.A.P. in perioada tovarasului...dar m-a privit de parca mi-ar fi aruncat un turture de gheata de o jumatate de metru direct in cap...si m-a intrebat rastit"AM MUTRA DE C.A.P.-ISTA, DOMNISOARA?!!!" Nu am mai stiu ce sa mai zic, pentru cateva secunde am ramas blocata si mi-am cerut scuze. Nu aveam de unde sa stiu in ce domeniu lucrase in primul rand...si mai ales cand a zis ca avea o pensie de 1200 ron si ca fiul sau de 600 ron, ma intrebam ce mai cauta in strada?!!! Sunt multi alti oameni care nu primesc nici pe jumatate cat au ei...si totusi ei nu mai stau in strada. Aceasta batrana locuia in zona Tineretului doar cu fiul sau...unicul sau fiu!!! Am lasat-o si pe aceasta si am plecat mai departe inspre Universitate si langa magazinul de incaltaminte MEI ne-a fost dat sa gasim altceva. O batrana care ne-a luat peste picior: dupa ce am intrebat-o cum o cheama si bineinteles s-a prefacut ca nu ma aude, mi-a raspuns ca a ajuns acolo cu taxi-ul. O intrebasem cum a ajuns in strada la cersit, referindu-ma la..."din ce cauza?" iar ea mi-a raspuns ca a venit cu taxiu-il. Poate ca chiar ajunsese cu taxi-ul...in fine. O intrebam cu o cheama din nou, si cum o duce cu sanatatea...cand, mare ne-a fost mirarea si mie si A. si lui O., babuta noastra s-a ridicat, si-a luat ziarul de sub fund si a plecat dupa colt, vis-a-vis de biserica Sfantul Gheorghe. Nu ne venea sa credem ca ne-a lasat cu ochii in soare. Am lasat-o in pace sa isi vada de ale ei si am plecat si noi...cersetorii parca intrsera in pamant. Credeam ca ii vom gasi pe langa biserici dar...pauza. Am facut cale intoarsa catre Piata Unirii pe partea celalata fata de cea pe care mersesem catre Univesritate si am mai gasit doua batranele, una dintre ele mi-a spus ca este surda iar cealalta pentru a ma expedia, mi-a spus ca este din Teleorman, ca este de departe, foarte departe si ca doarme in gara.
La ce concluzie am ajuns dupa aceasta experienta traita de A. si de O.? A fost ca...nu puteam intra in lumea lor, oricat de mult am incerca. Suntem inca niste copiii in fata sortii, a vietii si inca traim cu imaginea unui roz perfect asupra intregii lumi. As vrea sa mai avem astfel de activitati dar nu stiu cat de imbucuratoare ar fi. Sa vezi lacrimi pe fata unui om si sa sti ca nu il poti ajuta cu nimic, este groaznic. Este un sentiment straniu de neputinta...ca si cum te-ai afla fata in fata cu moartea si ai sti ca nu mai poti face nimic. Daca am fi avut fiecare dintre noi o stare financiara mai buna si am fi putut ajuta macar un om, am fi zis ca am reusit sa facem un bine macar, dar pentru ca mergem si stam de vorba cu ei, nu le facem altceva decat sa le mai stoarcem niste lacrimi si atat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu